Vasile Voiculescu

Aş dori azi să vorbesc despre Vasile Voiculescu, prozator şi poet roman care a trait, cu siguranţă, extraordinara experienţă interioară a trezirii energiei Kundalini; scopul articolului de faţă este tocmai de a arăta acest lucru, in lumina celor spuse de filozofia Sahaja Yoga.

Din volumul Poeme cu ingeri, 1927, voi lua o poezie care se numeşte Luminătorul:

Am fost ca nerodul din poveste
Ce căra soarele cu obrocul
În casa-i fără uşi, fără ferestre...
Şi-şi blestema intunericul şi nenorocul.
Ieşeam cu ciubărele minţii, goale, afară,
În lumină şi pară,
Şi cand mi se părea că sunt pline,
Intram, răsturnandu-le-n mine.
Aşa ani de-a randul
M-am canonit să car lumina cu gandul...
Atunci ai trimis ingerul tău să-mi arate
Izvorul luminii adevărate:
El a luat in maini securea durerii
Şi-a izbit năprasnic, fără milă, pereţii.
Au curs cărămizi şi moloz puzderii,
S-a zguduit din temelii clădirea vieţii,
Au curs lacrimi multe şi suspine,
Dar prin spărtura facută-n mine,
Ca printr-un ochi de geam in zidul greu,
Soarele a năvălit inlăuntrul meu.
Şi cu el odată,
Lumea toată...
?Žngerul luminător a zburat aiurea,
Lăsandu-şi infiptă securea;
Cocioaba sufletului de-atuncea insă-i plină
De soare, de slavă şi de lumină.

Fragmentul M-am canonit să car lumina cu gandul... ne povesteşte despre truda inutilă de a gandi procesul viu al realizării sinelui. Starea de meditaţie, de rugăciune, se află deasupra efortului mental. Putem, aşadar, filozofa o viaţă intreagă asupra ceea ce este lumina, dar adusul luminii inăuntrul nostru este un proces care se petrece numai cand ingerul vine şi dăramă pereţii, pe care ii putem identifica cu uşurinţă ca fiind cei in care mintea noastră s-a inchis: condiţionări ale trecutului, imagini despre cum arată sau ar trebui să arate viitorul. Din fericire, prin "spărtura facută-n mine, Ca printr-un ochi de geam in zidul greu, Soarele a năvălit inlăuntrul meu., ceea mă aduce să citez:

Intraţi prin poarta cea stramtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o afla. Şi stramtă este poarta şi ingustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 13-14)

"Ochiul de geam in zidul greu" este uşor de identificat ca fiind poarta cea stramtă.

Dar, ce se intamplă odată ce lumina Soarelui [1] năvăleşte inăuntru ? "Şi cu el odată, Lumea toată..." năvăleşte şi ea inăuntru. Această experienţă ne este evocată şi de sfantul Kabir care spune aşa intr-o "Picătură:

Că o picătură cade in mare,
Toată lumea poate să inţeleagă.

Dar că marea cade intr-o picătură,
Cine poate pricepe aceasta ?

O altă poezie, este vorba de Horeb lăuntric din volumul Destin din 1933, ne vorbeşte despre starea fără ganduri:

Urc muntele de gand cu aspre galbe
Cătand frunzarul rugului aprins:
Doar mugetele tunetelor albe
Mă vor vesti că, Doamne, te-am atins

Şi-şi vor croi, făcandu-le puzderii,
Pe mătcile urechilor drum nou,
Că, pană-n fund, bulboanele tăcerii
S-or tulbura sub bulgări de ecou.

Atunci scoţand sandala minţii moale,
Cu sufletul desculţ prin jarul dur,
Păşind in varful gandurilor goale
Voi cuteza să calc pe spirit pur.

"Muntele de ganduri" este o indicaţie clară a activităţii, in general frenetice, a minţii. Cum ajunge autorul in starea fără ganduri ? Plin de respect, el va scoate sandaua minţii şi va păsi in varful gandurilor goale pentru a cuteza să calce in teritoriul sfant al spaţiului spiritului pur.

De ce vorbeşte autorul despre această stare ? Pentru că această stare este indisolubil legată de starea de meditaţie, de rugăciune. Prima manifestarea pe care energia Kundalini o crează in interiorul nostru este cea a suflului răcoros al Duhului Sfant - despre care voi vorbi un pic mai incolo. Cea de-a doua manifestare este că, in ascensiunea ei, Kundalini creează o stare de conştiinţă lipsită de ganduri. Fiinţele omeneşti se gandesc fără intrerupere fie la viitor, fie la trecut. Dacă cineva ne spune să trăim in prezent, lucrul ne este cu desăvarşire imposibil. Un gand apare asemenea unui val, dupa care se ridica un altul şi, tot aşa, gandurile se ridică şi coboară, iar sursa lor este exclusiv trecutul sau viitorul.

Atunci cand Kundalini se ridică, gandurile se distanţează. ?Žntre ganduri există un interval foarte mic [2], care se dilată şi se creeaza o stare de linişte totală. Atunci ne aflăm in prezent, dar lipsiţi de ganduri, de griji sau de manie, căci prezentul este realitatea. De fapt, realitatea este in prezent, deoarece trecutul a incetat să mai existe, iar viitorul incă nu a sosit. Cand suntem in această stare a prezentului, resimţim un calm şi o pace absolută.

Această stare specială poartă numele de Nirvichara Samadhi, cand liniştea interioară ne deschide inima, iar ego-ul si condiţionările incep să se topească in oceanul liniştii absolute.

Despre manifestarea suflului racoros al Duhului Sfant, am găsit referinţe in poezia Dezlegare din volumul Pargă din 1921:

Cand oare vei trimite ?Žngerul, cel Mare,
Ce spintecand eternitatea ca un vant,
Străluminand să se coboare
Şi să-mi ridice lespedea de pe mormant !
Sub crugul veşnic, care nu mă lasă,
Mă zbat ingropat de viu,
Mi-e plumb văzduhul, cerul larg m-apasă
Mai greu decat o pleoapă de sicriu.
Cătuşă mi-este biata cugetare,
Obloane pune mintea, şi tu vezi
Cum mă sugrumă simţurile-n fiare
Ca cinci năpraznice obezi !...

?Žn fundul existenţei zac ca-ntr-o groapă,
Pereţi de lut mă strang şi mă strivesc;
Mă roade patima pe-ncetul, ca o apă,
?Žn panzele durerii putrezesc,
Şi-n albia din care nici un val nu scapă
De-a lungul ciclurilor mă rostogolesc.
Ca şarpele mă incovoi in aspra luptă,
Mă-ntorc şi tot din mine muşc, nevrand
O nemurire, pururi intreruptă
De moarte şi de viaţă, rand pe rand.

Dar cum ai dat să inflorească spinii,
Un duh mi-ai pus in samburul fiinţei
Mai larg decat domniile luminii,
Mai vast decat hotarele voinţei:
Desfă-l, că stă sub lespede pecetluit,
De-ntindere şi vreme strejuit.
...Puterile-mi de-a lungul risipite
De-ar fi să le inmănunchez,
Ţi-e teamă că la treptele-ţi slăvite
M-aş inălţa pe aripi răzvrătite?

Dar aş veni ca să ingenunchez!

?Žngerul cel mare spintecă eternitatea ca un vant şi este El cel care ne poate elibera din spatele lespezii de mormant, a cărui cătuşă este, iarăşi, biata cugetare iar obloanele sunt puse de chiar mintea nostră.

Salvarea noastră vine de la duhul pe care Dumnezeu ni l-a pus in samburul fiinţei - in locul cel mai greu accesibil al fiinţei noastre, dar care este Mai larg decat domniile luminii, Mai vast decat hotarele voinţei - referinţă pe care o găsim menţionată in analiza de mai sus cand vorbeam de Kabir.

Care este acest loc din samburul fiinţei şi care este taina sa ? Răspunsul se află in ultima strofă a Androginul-ui din volumul ?Žntrezăriri din 1939:

Ţin cumpăna-ntre suflet şi-ntre carne.
Drept chezăşie limpede-a puterii
Că patimile n-au să mi-o răstoarne,
Port amandouă cheile plăcerii.

Astfel nu simt junghiul dezbinării,
Nici jugul dorului şi nici fierbintea
Crucificare a impreunării,
Ci pururi zămislesc numai cu mintea.

?Žngemănand protivnice silinţe,
Cobor zambind din alba-ntaietate,
Din soiul unic fără de seminţe,
?Žnchis in pura mea deplinătate.

Prefigurez un gand zeiesc al lumii
Ce-şi dibuie pe forme bucuria
Şi răsădeşte-n moliciunea humii
Tăria tainei mele, fecioria.

Tăria tainei este fecioria - reprezentat de zeitatea Ganesha şi despre care am vorbit o leacă in Osul sacru. Vedem astfel viziunea autorului asupra intrepătrunderii dintre moliciunea humii, carnea noastră, şi principiul primordial al purităţii.

Himalaya este simbolul Sahasrarei, cel de-al şaptelea centru subtil. Poetul ne vorbeşte despre acest centru in Urcuşul din Urcuş din 1937:

Tu faci Sfinţenia-Ţi să mi s-arate
Ca mii de Himalai de diamant,
Cu văi in haos inrădăcinate
Şi piscuri sprijinite in neant.

Şi-ncep să sui urcuşul Tău-nainte
Gheţar dumnezeiesc fără de vad...
De-alunec in prăpăstille sfinte
Nu-mi pasă, Doamne, tot in Tine cad.

Observăm starea de detaşare şi lipsa de frică in eventualitatea unei căderi de pe piscurile sfinte. Putem astfel fi martori la trecerea poetului din etapa stării fără ganduri la etapa următoare, in care nu mai exista indoieli legate de sine sau despre Divinitatea care actionează in interior.

Numele acestei noi stări de conştiinţa fără indoială este Nirvikalpa Samadhi in limba sanscrită.

Pentru a incheia acest mic voiaj in poezia mistică a lui Vasile Voiculescu, am ales Doamne din volumul Călătorie spre locul inimii din 1951:

?Žn varful copacului Tău sunt o floare...
Pe cea mai inaltă ramură a lumii
Mă leagan in talazul de azur şi soare.
Slavă Ţie că n-am rămas in temniţa humii,
Ci slobodă, spre cer, infloritoare
Inima mea nu mai intarzie:
Zbucneşte afară in limpezi petale
Să lege rod tainic, bob de poezie
Hrana zburătoarelor impărăţiei Tale.
Petala mi-e cu aripa rudă,
Miresme, cantec gata să s-audă.
Zambesc sub luceafăr visările-mi grele,
Beau apele lunii, se umflă in ele
Păunii nopţii cu cozile-n stele.
Scuturaţi-mă vanturi mlădii ori haine,
Singură moartea e o dincolo de fire
Prăpastie cu adanc de fericire.
Furtuna extazului mă va urca, poate,
Peste vămile şi stavilele toate,
?Žntr-o pală de parfum, Doamne, pană la Tine,
Cerul arunce-mi inapoi jos ruina.
Floarea căzută din impărăţie
A văzut Cerul şi a sărutat Lumina.

Această poezie mă emoţionează in mod particular, mai ales prin finalul Floarea căzută din impărăţie, A văzut Cerul şi a sărutat Lumina - este posibil că să trăim experienţa Divinului, să sărutăm Lumina, in timp ce viaţa noastră pămantească se derulează, anodină, sau poate zbuciumată sau in oricare fel ar fi ea. Tot ce avem de făcut este sa ne aplecăm spre Terra incognita, cea care se ascunde in interiorul moliciunii humii noastre binecuvantată de ?Žngerul cel Mare, care spintecă eternitatea ca un vant.

Q.E.D. despre un sfant binecuvantat de experienţă cea vie a Dumnezeu, care a trăit ca un om intre oameni in Ţara Romanească a secolului XX.