O geantă obosită

Eu merg cu trenul de acasă pană la serviciu şi inapoi.

Trenul in Elveţia nu este ca trenul din Romania, şi nici măcar ca cel din Franţa sau Anglia. Trenul aici este o afacere de oameni cu bani: un bilet de tren este aşa de scump că numai turiştii [1] işi cumpără bilete adevărate. Pentru restul lumii există următoarele variante:
– nu iţi iei bilet şi speri să nu apară controlul. Daca apare totuşi controlul, nimeni nu se supără şi plateşti biletul normal plus o suprataxă de 4 CHF, adică o nimica toată.
– iţi iei abonament ’jumătate-de-preţ’ [2] care costă 150 CHF/an şi iţi dă dreptul să plăteşti orice bilet la jumătatea din valoarea lui. Chiar şi aşa biletele sunt oneroase.
– iţi iei un abonament de parcurs. De exemplu: Nyon-Lausanne. Costa in jur de 200 de CHF/lună. E numai bun pentru un pendular [3], dar dacă ai vreodată nevoie de un bilet in afara acestui traseu revii la situaţia de mai sus.
– iţi iei un AG [4]. Asta iţi dă drepturi depline pe toată reţeaua feroviară. Totuşi preţul nu este cu mult mai mic decăt suma necesară intreţinerii unei maşini care să folosească aceluiaşi scop.

Atunci, de ce ai lua trenul ?

Primul motiv: este că ai bani pentru transport şi nu ai chef să conduci o maşină.
Al doilea motiv: ai timp la dispoziţie.

Concluzia: cand omul urcă in tren se simte ca un pasager la clasa intai. Și chiar dacă ce am spus mai sus se aplică la clasa a doua, omul tot ca la clasa intai se simte.

Totul mergea lin şi frumos şi cand se urca in tren călătorul se simţea indreptăţit să işi puna bagajele nu deasupra ci pe locul de alături şi să ocupe şi locul din faţă cu picioarele intinse pe banchetă, asta in cazul in care era bine dispus - altfel se răsfira cu picioarele pe cele două locuri din faţa lui. Aşadar, un singur om ocupa patru locuri. Ca la clasa intai, ce mai !

Dar toată fericirea are un sfarşit. ’Nefericiţii’ de responsabili de la CFF [5] au concoctat un plan care să dea peste cap obiceiurile burgheziei şi acest plan diabolic a căpătat numele Rail 2000. S-a restructurat intreaga reţea CFF [6], s-au schimbat orarele - trenurile sunt mult mai dese acum. Dar, tocmai din caza densităţii mai mari de trenuri, sunt mai puţine vagoane pe o ramă ca inainte. Ce inseamnă aceasta decat că numărul de locuri disponibile e mult mai mic ? Aceasta face ca concurenţa pentru spaţii multiplu de 3 sau de 4 fată de necesităţile fizice ale unui călător normal să devină mai feroce.

Colacul peste pupăză este reprezentat de faptul că pentru privilegiul de a te urca in tren preţurile au luat-o in sus cu o medie de 6.8% - ceea ce reprezintă mult pentru tară cantoanelor.

Situaţia normală acum, de exemplu cand mă intorc acasă de la lucru, este aşa: la Renens, unde schimb eu trenul spre casă este multă lume care merge in acelaş timp şi cu acelaşi tren spre Nyon. Trenul opreşte. Lumea dă buzna inăuntru. Vagoanele sunt, după standardele normale, goale, adică la fiecare 4 locuri sunt unul sau cel mult doi călători. Dar cei care urcă vor şi ei să guste din această fericire şi gonesc prin tren in căutarea insuliţei mult promise de spatiu şi linişte. Dar trenul, va aduc aminte, este scurt. Aşadar, se umple repede de oameni care au ocupat micile insuliţe de 4 locuri pentru un om.

Aici incepe tortura: cei care sunt incă, fraierii de ei, in picioare, ar vrea să nu stea in picioare. Dar cum poţi oare să o deranjezi pe doamna aceasta atat de respectabilă care tocmai se odihneşte confortabil răsfirandu-şi trupuşurul pe atăta spaţiu in care o familie e somalezi ar putea infiinţa un centru comunal ? Sau pe acest adolescent care tocmai şi-a pus iPod-ul [7] pe scaunul de alături, rucsacul pe scaunul din lateral-faţă şi picioarele pe scaunele din faţă ?

Eu sunt un om căruia ii place să ii chinuie pe alţii. Mai ales pe cei care sunt puşi in faţa dilemei de a işi marca un teritoriu cat mai larg, corespunzand, fără indoială in mintea lor, cu mărimea preţului plătit, cu dreptul teoretic de a ocupa numai un singur loc. Aşadar mă postez in picioare langă un astfel de personaj şi intreb politicos dacă există un loc liber pe acolo, deşi in mod evident există - numai că este blocat de impozanta sa persoană. Reacţia in majoritatea cazurilor este amuzantă: pufăind pe nas de nemulţumire, personajul işi mişcă catrafusele incet-incet, ca şi cum ar avea grijă de un bibelou de porţelan ascuns in măruntaiele bagajelor sale.

Dar se poate şi altfel. Un astfel de caz l-am văzut intr-un tren aglomerat de dimineaţă. O tanără doamnă se crăcanase [8] pe 4 locuri in timp ce culoarul se ocupase deja cu lume. O altă doamnă ii cere permisiunea să se aşeze langă ea, din păcate este refuzată sec cu următoarea explicatie: doamna aşezată avusese un lumbago in această noapte (sic!) şi nu se poate mişca liber altfel decat ocupand 4 locuri. Scurt, fără ocolişuri, sa nu spună cineva că nu a fost clară in explicaţii :-)

Al doilea caz l-am trăit chiar eu nu demult. Trenul era chiar aglomerat. Îl vad pe acest cunoscut [9], şi mă duc langă el - nu ne văzusem de vreo cateva săptămani - şi ne salutăm. În virtutea faptului că ne cunoşteam nu am impins coarda şi mă aşteptam să fiu invitat langa el. Invitaţia nu vine insă - căci noi suntem prea preocupaţi să ne intrebăm reciproc ce ne fac nevestele respective. Uşor enervat remarc un loc liber ceva mai departe şi plec. Omul işi dă seama că ar trebui [10] să mă invite langa el. Am avut plăcerea deosebită să ii servesc, cu o voce calmă şi gravă, că nu trebuie să se deranjeze, geanta dănsului o fi obosită după o lungă zi de lucru.