Oh simple thing...

, by  Valentin Murariu

Am ascultat o melodie foarte frumoasă a unui cântăreţ numit Keane. Melodia se numeşte Somewhere only we know de pe albumul Hopes and Fears şi lirica este cam aşa:

I walked across an empty land
I knew the pathway like the back of my hand
I felt the earth beneath my feet
Sat by the river and it made me complete
 
Oh simple thing where have you gone
I’m getting old and I need something to rely on
So tell me when you’re gonna let me in
I’m getting tired and I need somewhere to begin
 
...
 
And if you have a minute why don’t we go
Talk about it somewhere only we know?
This could be the end of everything
 
So why don’t we go
Somewhere only we know?

Nu mă apuc să traduc, pentru că nu mă simt capabil să o fac în modul în care aş dori. Acest cântec a rezonat foarte bine în mine. Mi-am adus aminte de un episod pe care l-am trăit acum ceva timp, când, plecat la un seminar de Sahaja Yoga în Alpi - era vară şi frumos - am stat la marginea unui râu, într-un loc cât se poate de banal şi am simţit în toată fiinţa mea cum Pământul respiră şi asta m-a făcut ca atunci să mă simt complet (Sat by the river and it made me complete). Acesta a fost puncul de plecare pentru ce am scris în Pământul viu.

Un motiv pentru care, cred eu, am rezonat la acest cântec este că ultima perioadă din viaţa mea a fost mai complicată decât eram eu obişnuit. O anumită stare de graţie m-a părăsit încetişor, încetişor. Şi, undeva, într-un colţ din inima mea a rămas această întrebare: Oh simple thing where have you gone ? dar şi o mare speranţă că voi putea recupera, printr-un act de graţie divină, pe care îl pot doar implora: So tell me when you’re gonna let me in. Ultima parte a cântecului este o invitaţie pe care ar trebui să o ascult mai des.